joi, 9 septembrie 2010

Interviu Florin Ghioca: "Fotografia e calea cea mai bună de a-i arăta omului realitatea fără să foloseşti cuvinte"

Pentru el, Afganistanul a însemnat mai mult decât o misiune în urma căreia au rezultat câteva produse jurnalistice care în România au fost extrem de apreciate şi au depăşit cu mult aşteptările fotoreporterului. Pe lângă faptul că i-a consolidat cariera, tărâmul minat al războiului i-a pus pe fiecare clipă de după o etichetă pe care e încrustat “carpe diem”. Şi-ar fi dorit ca experienţa aceasta să fi venit mai devreme, pentru a şti de la începuturi ce înseamnă jurnalismul făcut la nivel înalt.
Florin Ghioca scrie şi pentru ediţia de weekend a Cancanului, considerând că nu poţi trăi doar din fotografiile de presă, poate doar din fotografiile de nuntă.

Cum ai primit iniţiativa Asociaţiei Studenţilor Jurnalişti?
Este un lucru pe care ar trebui să îl facă fiecare facultate de jurnalism în parte. Nu ştiu dacă mai demult se făceau asemenea şcoli de vară, dar cred că sunt binevenite pentru că meseria de jurnalism nu se învaţă numai în timpul anului universitar, se învaţă permanent. Asta nu e o meserie, e deja un mod de viaţă.

Modelul din străinătate ca un jurnalist să fie doi sau trei într-unul singur a fost preluat cu succes şi de noi? Este posibil ca pe viitor să fie o condiţie obligatorie având în vedere situaţia presei româneşti?
Încă nu a fost preluat, sunt câteva tentative timide, prea timide, ar trebui preluat în momentul în care directorii, patronii, şefii şi-ar da seama că este un lucru bun pentru ei. Ar fi preferabil să se poată întâmpla lucrul acesta, să se ajungă la noul trend, noul nivel al presei de afară, numai că în cazul nostru la policalificarea asta nu prea exista. Chiar şi în cazul vostru nu se fac cursuri de fotografie şi atunci nu poţi să te apuci să faci fotografie aiurea pentru că în ultimă instanţă ar trebui să se facă măcar un curs care să te ajute în sensul acesta.


„Succesul şi-l face fiecare după cât de mult munceşte şi se implică în ceea ce face”

Se poate vorbi de o reţetă numită ”mare jurnalist” care să aibă ingrediente cunoscute şi accesibile?
În cazul femeilor există o reţetă binecunoscută a succesului, respectiv multe dintre ele profită de avantajele pe care le au de la mama natură. Este destul de evident că femeile înzestrate fizic au avut un atu, nu e secret şi nu spun o noutate. Pe de altă parte, nu există o reţetă a succesului. Succesul şi-l face fiecare după cât de mult munceşte şi se implică în ceea ce face. Dacă vorbim despre succes în presă, vorbim chiar şi despre norocul de a avea un subiect bun care să te scoată în faţă.

Nu eşti nici primul şi probabil nici ultimul jurnalist român care a mers/va merge în Afganistan. Care este atuul tău?
Eu am avut şansa să plec cu cei de la NATO în mare parte şi ne-am împrietenit în aşa fel încât să fiu undeva pe o listă A în cazul în care vreau să plec să mă ia direct din baza lor de date şi să plec liniştit. Cu asemenea plecări o să mă mai întâlnesc probabil şi anul acesta, şi anul viitor. Nu e o condiţie, practic îţi asumi nişte riscuri şi trebuie să te gândeşti foarte clar ce laşi în urmă şi ce te poate aştepta acolo, şi dacă eşti dispus să-ţi rişti integritatea fizică sau chiar şi viaţa pentru nişte materiale făcute acolo.

“Nu pot să spun că poţi trăi din fotografia de presă”

Ce reprezintă Afganistanul ca şi experienţă?
Este o experienţă jurnalistică inedită, cea mai mare şi cea mai importantă experienţă jurnalistică pe care am căpătat-o în atâţia ani de presă. Din păcate a venit destul de târziu, mi-ar fi plăcut să fac treaba aceasta acum vreo 8-10 ani, poate nu o făceam la fel de bine că nu aveam experienţa de acum, dar aş fi învăţat mult mai rapid experienţe foarte importante pentru un jurnalist.

Cum ar fi?
Responsabilitate, atenţia distributivă, documentarea prealabilă, care cred că nu ar trebui să nu-i lipsească niciunui jurnalist în niciun context, dar devenind un lucru foarte serios, o misiune foarte importantă, într-adevăr te pregăteşti foarte intens. Mai degrabă te pregăteşti pentru o săptămână în Afganistan decât pentru un festival naţional de teatru.

Există un cod deontologic al fotografului? Până unde poate ajunge din dorinţa de a avea o fotografie ”grăitoare”?
Există în primul rînd un cod deontologic al jurnalistului care are şi câteva elemente legate de fotografie, dar se pleacă de la bunul simţ propriu şi personal ce este în plus sau în minus ţine de fiecare, poţi să-ţi păstrezi anumite limite sau nu, poţi să fii un fotograf gen paparazzo care nu mai ţine cont de intimitatea unor oameni, dar şi în acest caz poţi avea bun simţ şi să nu fotografiezi decât ceea ce se vede în mod public, dacă eşti fotograf de război sunt nişte elemente pe care trebuie să le eviţi, fotografierea unor cadavre şi răspândirea fotografiilor înainte ca familiile respectivelor persoane decedate să fie informate. Sunt tot felul de reguli fireşti pe care trebuie să le respecţi.

Are România o industrie fotografică sau aceasta este în curs de dezvoltare?
Începe să devină o industrie fotografică la modul că tot mai mulţi oameni au acces la aparate foto, tot mai mulţi tineri se îndreaptă către cursuri de fotografie, numărul vernisajelor s-a dublat în ultimii ani, au apărut cluburi de fotografie în diverse oraşe. Cred că e dezvoltare foarte puternică a fenomenului fotografic în ultima vreme.


„Să cuprinzi cât mai multe elemente care să redea detaliile unei poveşti într -o singură imagine”

Dar poţi trăi doar din fotografie?
Depinde de ce fel de fotografie faci, fotografii de nuntă trăiesc foarte bine, încă sunt mulţi. Dar din fotografia de presă nu pot să spun că poţi să trăieşti pentru că îţi asigură un venit lunar fix, normal.

Cu ce mai rămâi din meseria aceasta în afară de fotografii?
Cu ulcer.

Atât?
Rămâi cu nişte amintiri foarte frumoase. Reversul unei medalii în cazul unui fotograf este că adună suficiente fotografii încât să nu apuce să se mai uite peste ele multă vreme. Interesant este să le descoperi peste câţiva ani şi să vezi cât de prost erau făcute şi cât de groaznice erau fotografiile, lucru care mi s-a întâmplat şi mie de curînd, şi mă gândeam cum naiba de puteam să le fac în halul acela. Dar ca fotoreporter, ca jurnalist, pe lângă ceea ce îţi oferă meseria te mai alegi cu câte un ulcer, boli ale sistemului psihic.

Există o diferenţă colosală între fotografia de război şi cea de paparazzo. Cum te împarţi între ele?
Nu mă împart, îmi fac meseria ca fotoreporter, meseria mea este să surprind realitatea pe care o văd într-un mod cît mai adecvat şi specific mie. Încerc să îmi creez propriul stil de fotografie, să mă apropii de un stil care îmi e confortabil, nu poţi să fii original. E ca şi cum ai spune că ai făcut un cântec totalmente diferit de tot ce s-a compus până acum şi acest lucru nu e posibil, drept pentru care atunci când fac fotografie mondenă, fac fotografie mondenă, atunci când fac fotografie de eveniment, fac fotografie de eveniment, iar atunci când fac fotografie de război, e fotografie de război. Stilul meu este acelaşi, personajele şi locurile se schimbă.

Ai o definiţie proprie a fotografiei?
E ca şi cum m-ai întreba ce este viaţa.


Dar valorează cât o mie de cuvinte?
Aşa se spune, acum depinde şi ce transmiţi, dacă fotografiem un scaun... într-adevăr te poţi gândi la singurătate, poţi să începi să interpretezi. Dar dacă fotografiezi pixul de pe masă poate să nu îţi spună nimic, atunci depinde în ce context şi ce elemente foloseşti, şi ce anume vrei să transmiţi prin fotografia respectivă. A fotografia un aparat de aer condiţonat nu mă impresionează, dacă fotografiez un bătrân cerşind sau un accident de maşină îţi transmite mult mai multe.

Care este scopul unei fotografii şi de ce depinde ea?
Depinde de elementele surprinse în fotografie şi cum percepi tu, în primul rând ca receptor imaginile care ţi se oferă şi modul cum le transmiţi mai departe. Fotografia e calea cea mai bună de a-i arăta omului realitatea fără să foloseşti cuvinte, nu trebuie să-i povesteşti nimic, trebuie doar să-i araţi ceva. Scopul ar fi să cuprinzi cât mai multe elemente care să redea detaliile unei poveşti într-o singură imagine.


Corina GOLOGOŢ
Andreea JUGARU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu